Chiar dacă uneori, aventurile sunt considerate ca fiind rezultatul unei excitații întâmplătoare – sau pur și simplu a unei răzbunări, totuși acest lucru se întâmplă foarte rar. Când vine vorba de aventuri, petrecem mult prea mult timp fiind indignați sau secretoși și mult prea puțin timp încercând să înțelegem ce anume s-a întâmplat, de fapt.

În realitate, aventurile provin dintr-un aspect foarte complicat al psihologiei noastre romantice.

În relația cu partenerul nostru, cu toții avem nevoie de amestecuri atent calibrate din două ingrediente diferite. Avem nevoie și de apropiere, pe de o parte, și avem nevoie de distanță, pe de altă parte.

Ne dorim, pe de-o parte senzația de apropiere în care să putem îmbrățișa, atinge, să ne simțim confortabili, intimi și complet relaxați împreună cu cineva. Ne dorim ca aceștia să ne cunoască gândurile și să hoinărească liber și în mintea lor.
Dar, de asemenea, avem nevoie de distanță suficient de mult pentru a nu ne simți absorbiți sau stăpâniți de altcineva. Vrem să ne păstrăm un sentiment de libertate. Avem nevoie de o cameră privată a cărei cheie o avem doar noi.

Orice dezechilibru, în sensul unei apropieri sau distanțări excesive, se poate dovedi catastrofal dacă nu este abordat.

Într-o relație care amenință să se încline periculos spre o apropiere excesivă, putem simți nevoia de a ne îndepărta din cauza unui impuls puternic de a ne dovedi nouă înșine că nu tot ceea ce facem și suntem este deținut de partener; că rămânem dezirabili pentru lume și avem o preocupare și pentru noi înșine. Să te culci cu o persoană nouă poate să nu însemne doar o poftă: poate fi vorba de o nevoie de a scăpa de sentimentul alarmant că întreaga noastră identitate pare să se dizolve în cuplu.

Iar o distanță prea mare poate submina fidelitatea la fel de puternic. Distanța se interpretează ca o respingere constantă, de exemplu: când încercăm să-l atingem pe al nostru partener, și reacția lui este că se îndepărtează sau suspină. Sau o altă formă de distanțare ar fi: când aducem în discuție ceva personal, ceva ce-l privește pe el (sau ea) în mod intim, el ( sau ea) schimbă subiectul. S-ar putea să ajungem să avem o aventură, nu pentru că nu-l mai iubim pe partener/ă, ci tocmai pentru că îl/o iubim – și totuși, distanța pe care pare să ne-o impună prin lipsa lui de implicare pare insuportabilă și poate fi interpretată drept umilitoare. Ironia finală este că – dacă vom fi prinși – vom fi acuzați că nu ne pasă, când tocmai faptul că ne pasă prea mult ar fi putut inspira întreaga escapadă greșită în primul rând.

În mod paradoxal, doi oameni nu intră aproape niciodată într-o relație cu aceleași nevoi de distanță și de apropiere. De aceea, în fiecare cuplu, auzim invariabil acuzația că o persoană este prea „lipicioasă” și alta este „rece”. Acestea etichete nefolositoare și vicioase reprezintă în fond, doar două moduri diferite de a se simți confortabil în dragoste.

Prin urmare, în orice relație, este imperativ să se stabilească de timpuriu care sunt nevoile relative de Distanță și de Apropiere, să se expună diferențele de către fiecare dintre cei doi parteneri, să nu se enerveze din această cauză, înțelegând că este vorba de ceva ce a fost setat în primii doi ani din viață de către părinți. Atunci când apar neconcordanțe, ar fi util ca cei doi parteneri să își ceară scuze reciproc atunci când văd că ceea ce fac sau dimpotrivă nu fac pare să-l rănească pe celălalt. Numai așa ne putem asigura că decalajul nu va duce – către o discuție de dating online, într-un bar sau la o conferință – la o situație în care o aventură pare a fi o soluție plauzibilă la problemele supărătoare generate de Distanțare și Apropiere.

Un aspect esențial în dinamica infidelității este ceea ce nu se spune într-o relație. De multe ori, partenerii evită să își exprime nemulțumirile, dorințele ascunse sau temerile, ceea ce poate duce la distanțare emoțională. Acest spațiu nespus devine teren fertil pentru infidelitate, oferind o cale de evadare dintr-o realitate percepută ca fiind sufocantă sau nesatisfăcătoare.

Infidelitatea poate fi și o călătorie spre autodescoperire, un mod de a explora părți ale sinelui neglijate sau reprimate. În acest context, actul infidelității nu este neapărat o respingere a partenerului, ci o încercare de a răspunde la întrebări profunde despre propria identitate și nevoile proprii nesatisfăcute.
Privită prin lentila lui Esther Perel, infidelitatea devine mai mult decât un simplu act de trădare; este o oglindă a nevoilor umane neîmplinite, a dorinței de conexiune și a căutării de sine. Abordând acest subiect cu empatie, curiozitate și deschidere, putem începe să înțelegem nu doar complexitatea infidelității, dar și profunzimea și reziliența relațiilor umane.